Din când in când voi încerca să vă ofer pe pagina aceasta câte o povestire nouă... doar ca să știți că lucrez și că nu v-am uitat.

Lectură plăcută!

Testul

Era vorba despre un test de imaginație, însă nimeni nu bănuise asta, nimeni nu adulmecase provocarea. Profesorul însuși avea emoții, fiindcă niciodată nu se găsise vreun student care să ia testul de la prima încercare. Era totuși nada lui obișnuită, nada cu care încă mai spera să pescuiască din oceanul studenților anonimi unul, măcar unul, cu adevărat viu în spirit.  Oftă.

…Înainte de a-și arunca ochii pe biletul cu subiectele, mai roti o dată privirea, pe deasupra sălii de clasă, în care colegii săi se agitau fără noimă. „Parcă ar fi niște furnici bezmetice!” își zise. „Cine le-o fi răvășit mușuroiul?”  În ceea ce-l privea, Victor Năstase nu-și făcea nici un fel de griji – examenele la literatură fuseseră întotdeauna cele mai ușoare încercări pentru el. Nu suferise nicicând de greaua povară a modestiei. Cunoștea la perfecție subiectele, și condeiul îi zbura pur și simplu pe hârtie, pictând povești, zugrăvind caracterizări, desenând eseuri.

Și nici măcar schimbarea de ultimă oră a profesorului de  literatură nu-l neliniștise. Noul prof, șopteau îngrijorați colegii săi, vine cu niște metode de predare și de examinare revoluționare – revoluția lu’ pește prăjit, nu uitau ei să adauge – și asta o să-i dea complet peste cap la examene.

„Bine, domnule Revoluție, se îndârji, și acum între noi doi.” Fără să vrea, se pomeni însă că trage cu coada ochiului către banca învecinată, în care se afla ultima persoană pe care și-ar fi dorit s-o privească înaintea unui examen, eternul său rival – spun unii – mizerabilul, mediocrul și odiosul Paraschiv.  „paraschiv”, gândi, brusc inspirat, „substantiv comun, de genul, hmm!… masculin, însemnând persoană agasantă, individ pe care dacă-l privești prea mult trebuie să te speli pe ochi, prea inteligent ca să nu se simtă deasupra turmei și prea prost totuși ca să merite să stea acolo… “

Bine dispus, trase către el foaia de hârtie pe care erau scrise subiectele de examen, și începu să citească.

„A.”, scria acolo. „Subiect pentru cei ce se simt îndreptățiți la nota 10.“ Făcu o pauză, meditând recunoscător: „Subiectul care mi se potrivește ca o mănușă.”

„Analizați care este poziția omului-upi în raport cu omul-ipi, continua subiectul.” Și atât. Urma apoi subiectul „pentru cei ce se simt îndreptățiți la nota șapte”, și enunțul lui; o chestiune literară absolut banală, pe care Victor ar fi putut s-o dezvolte pe una sau pe zece pagini, și pe care, fără îndoială, marea majoritate a studenților o vor prefera pentru acest examen.

Nu ajunse însă să mai citească această a doua variantă. După primul rând mintea îi rămăsese blocată, moartă, împietrită pur și simplu, iar clipele care urmaseră îl adânciseră și mai tare în confuzie. Acum gândurile i se plimbau înnebunite pe undeva între „ipi” și „upi”, ce naiba or fi însemnând ele. Să se ridice oare și să-l întrebe pe profesor la ce se referă subiectul, sau dacă nu s-a strecurat vreo eroare în text?… Îl privi. Bărbatul se plimba, neatent, printre rândurile de bănci.

„Nici gând! își zise. Să încep relația cu el tulburându-l cu un fleac? O să creadă că sunt un găgăuță. Nici gând. Trebuie să fie ceva cu ipii și upii ăștia, trebuie să-i fi întâlnit vreodată, chiar dacă nu fac parte din programă, și atunci nu trebuie decât să-mi amintesc.”

Fără să-și dea seama, luă un creion și începu să bată cu el ritmic în masă. „Ia să vedem, ipi, ipi, ipi…”

Se opri, căci colega din fața lui se întorsese către el și-i făcuse semn că gălăgia o deranjează. Privi mirat către creionul pe care îl strângea, crispat, în mână, gata să-l rupă. Se foi pe scaun. În jur, stilourile scârțâiau harnice pe hârtie, și pentru prima oară în viața sa, se simți intimidat de acest sunet.

„Poate că este o prescurtare. Institutul pentru Prelucrarea informațiilor, sau Igiena Pielii la Incași, sau poate Istoria Pictată a Imbecilității.  Aiurea!… Mai bine gândesc etimologic.  Ipi – poate latinescul ipso, adică însuși. Upi – în latinește upupa înseamnă pupăză. Iar intre ele, la naiba, nici o legătură.”

Își privi mâna; era plină de sudoare. De acolo privirea îi alunecă înspre banca dinspre stânga lui. Însă coapsa Adelei, bronzată și generos ieșită de sub fustița plisată, pe care obișnuia s-o admire în timpul cursurilor și examenelor, nu-l mai atrăgea.  Doamne! îi trecu prin minte, ce rușine avea să-i fie în fața Adelei și a tuturor celorlalți după afișarea rezultatelor la examen!…

Preocupat în continuare de problema spinoasă a upilor, privi mai departe pe lângă Adela, către banca paraschivului. Un zâmbet de satisfacție îi lumină fața. Paraschivul, cu capul sprijinit în mâini, privea către foaia de hârtie cu subiectul. Toți scriau în jurul său, numai paraschivul nu, ceea ce însemna că și el căzuse în capcana primului subiect, cel pentru nota zece, și era depășit de evenimente. Lacom, și-ar fi dorit nota maximă, însă fără îndoială, habar n-avea cine fuseseră upii și ipii. 

„Upii erau oameni harnici”, îi trecu prin minte lui Victor, și zâmbi fără să vrea gândului năstrușnic. „Ipii, în schimb…” Se întrerupse însă, săgetat de o presimțire rea. Paraschivul se mișcase, ba chiar își ștersese palmele transpirate de pantaloni, iar acum luase pixul în mână. Toată mărunta veselie a lui Victor se nărui. Rivalul său își amintise fără doar și poate cine erau misterioșii ipi, și se pregătea chiar acum să scrie despre ei. Sau poate că… dar nu, era exclus, Paraschiv n-ar fi renunțat niciodată la un subiect de nota zece.

Brusc, după ce apucase să aștearnă pe hârtie de-abia câteva cuvinte, paraschivul își întoarse privirea către el. Obraznic. Roșind, Victor își feri în mod reflex privirea, și imediat fu dezgustat de propria-i reacție atât de defensivă. Însă nu mai avu curajul să-l înfrunte pe celălalt, și simți arsura privirii lui încă multe clipe după ce Paraschiv se apucase din nou de treabă.

„Paraschiv tratează subiectul cu upii și ipii”. Adevărul acesta atât de simplu avea aceleași implicații ca un laț ce ți se strânge pe neașteptate în jurul piciorului, în timpul unei plimbări prin pădure. Era în întregime prins în capcană: pe de o parte propria-i neștiință, pe de altă parte, paraschivul care, iată, scria plin de sârg, cu vârful limbii scos printre buze de atâta concentrare.

„Upii, își aminti iarăși, erau oameni harnici.” Fleacuri! Ăia erau dacii, și nu erau harnici, ci viteji și drepți. Și TOTUȘI ce s-ar fi întâmplat dacă upii chiar ar fi fost un soi de daci, și ipii rivalii lor, romanii ?…  Firește că upii ar fi putut fi harnici, după cum ar fi putut fi și bețivi, sau veseli, sau bărboși, sau claustrofobi.

Profesorul de literatură tocmai se oprise lângă banca lui Victor, însă, neatent și nepăsător la tragedia care se consuma tăcută în imediata lui apropiere, studia traiectoria unei uriașe muște albastre pe deasupra catedrei. Era de un calm agasant, găsi tânărul, și cu totul deplasat, având în vedere subiectele cu care îi căptușise la examen.

„Fir-ar să fie, înjură Victor, sunt un om terminat. Și dacă tot e să mor, măcar să mor demn, cu paloșul în mână. Ei bine, în această zi de joi, 20 iunie, s-au născut din același părinte – fie el Victor Năstase – ipii și upii, nenorociții naibii…” Și între unii și alții există o veche dușmănie, apărută din pricina ipilor, care… 

Puse mâna pe stilou, îi deșurubă tacticos capacul, își potrivi cu nesfârșită atenție foaia albă de hârtie în față, apoi așternu pe ea primele câteva cuvinte ale lucrării:

Upii erau oameni harnici.

Mai departe, stiloul alergă singur pe hârtie.

                                                                                      București, Iulie 1998