Ca să nu se sperie mai tare de posibilele consecinţe ale întâlnirii, Fred îl înghionti iarăşi pe Emil, împingându‑l
în sus pe scări. Urcară gâfâind un şir de trepte, iscodiră cu privirea prin uşa masivă din faţa lor, apoi o luară la
stânga. Fred mai deschise o uşă şi încă una, până ce găsiră ce căutau. În faţa lor, o sală mare de festivităţi, în
al cărei capăt fuseseră înşirate pe un podium, acoperite toate cu un imens steag tricolor, trei sau patru mese.
Cinci scaune, toate neocupate, se aflau în spatele lor, şi un bărbat mărunt, îndesat, nervos ca un bondar, care se
lupta cu faldurile steagului, pe sub care se chinuia să strecoare cablul unui microfon.
Dincoace de mese, ca‑ntr‑o sală de teatru, rânduri‑rânduri de scaune îmbrăcate în pluş roşu, trei sferturi
dintre ele deja ocupate de o masă pestriţă, gălăgioasă şi viermuitoare de tineri – cincizeci, poate şaizeci în
total. La prima vedere, un început normal de an şcolar. Însă, dacă despărţeai mulţimea în indivizi, veşmintele

în categorii sociale, chipurile în vârste, accentele în regiuni istorice ale ţării, abia atunci îţi dădeai seama
cât de mare era varietatea celor din sală. Lângă un adolescent în uniformă de licean găseai un muncitor
cu palmele pline de bătături, arătând stângaci în cel mai bun costum al său; alături de o tânără în taior
elegant de vară, cu aspect de funcţionară publică, un soldat în uniforma sa grosolană de postav kaki. Aici un
malagambist bucureştean cu părul uns cu briantină, pieptănat şmechereşte peste cap, enunţând principiile
miştoului „de capitală“ unui bănăţean speriat, îmbrăcat în surtucul lustruit cu gaz, împrumutat de la cine ştie
ce unchi, dincolo un bucovinean iute‑n minte şi‑n grai, povestindu‑le ceva vecinilor săi olteni, dobrogeni,

maramureşeni şi făcându‑i să se prăpădească de râs. Fred zări şi vreo două chipuri cunoscute – colegi de‑ai

lor de la Facultatea de Litere.
Ca la orice astfel de ceremonie, mijlocul sălii se umpluse cel dintâi. Puţini voiau să iasă în evidenţă – aşa că

primele trei‑patru rânduri de scaune erau aproape goale. Tot aşa, nu mulţi riscaseră să se aşeze prea în spate,

ca să nu fie identificaţi, încă din prima zi de şcoală, drept derbedeii promoţiei. Fred şi Emil ezitară câteva clipe,

apoi schimbară o privire. Emil înclină uşor capul în direcţia rândurilor din spate, aşa că o porniră într‑acolo

fără ca nimeni, în larma generală, să‑i bage în seamă. Numai două scaune erau ocupate pe penultimul rând,

aşa că se strecurară de‑a lungul lui. Se opriră în centru, chiar lângă ceilalţi doi tineri.
Emil se aplecă înspre cel din stânga lui.
— Salut! şopti, precauţie inutilă în larma generală. Am pierdut ceva?
Vecinul se întoarse către ei, iar tinereţea chipului său îi făcu pe amândoi să tresară. Nu părea să aibă mai
mult de cincisprezece‑şaisprezece ani. Era brunet, slăbuţ, iute în mişcări. Inocenţa chipului îi era imediat

contrazisă de sclipirea maliţioasă a ochilor: un drac în trup de copil.
— Depinde, răspunse puştiul. Vă daţi în vânt după versurile militante? O viitoare colegă – faţă de care, ca
să fim siguri că nu ne contaminăm, am pus vreo zece rânduri distanţă – ne‑a recitat afară, în curte, câteva

din versurile ei. Sunau cam aşa: „Au uitat, se vede, ticăloşii,/ au uitat cum luptă comuniştii,/ Stalingradul cu

zorile roşii,/ ce‑au păţit cumetrii lor, fasciştii“.
Zâmbi.
— Ce ziceţi?
Emil ridică din umeri.
— Mde! Am citit şi mai proaste.
Cei doi vecini schimbară între ei o privire rapidă.
— Bun, interveni celălalt, poate la fel de tânăr, dar căruia sprâncenele groase, bărbăteşti îi ofereau un plus
de prestanţă. În cazul acesta ce ziceţi de „Haideţi, tovarăşi, mai lăsaţi zăbava,/ până vine seara să cosim

otava!“?
Copleşiţi de seriozitatea cu care recitase versurile, Emil şi Fred izbucniră în râs. Puştiul mai apropiat de
ei îl înghionti însă pe celălalt.
— Prea gogonată! izbucni el. Pe asta ai scornit‑o chiar tu, acum! Hai, recunoaşte!
Celălalt ridică din umeri.
— Şi ce‑i cu asta? Sunt convins că versurile astea există deja în mintea vreunuia din tovarăşii noştri – arătă

cu mâna înspre restul sălii – şi aşteaptă numai să fie scrise.
— Promit că nu în a mea! râse Fred. Propunerea mea ar suna cam aşa: „Târnăcopul, sapa, lopata,/ pe
umeri, tovarăşi,/ războiul e dus, dar lupta nu‑i gata!“.
— Nu‑i rău! sări tânărul cu sprâncenele groase. Poţi produce de‑astea la metru cub, la kilometru, la…

Asta păru să‑l enerveze şi mai tare pe puştiul din mijloc.
— R âdeţi voi, râdeţi, dar faptul că sunteţi în stare să le gândiţi demonstrează durabilitatea efectului lor.

În loc să ne răsară în minte Eminescu şi Arghezi, ne pomenim cu vomitături din astea…