Piramida

[...]În definitiv, scria o carte despre cărți. Ce-ar fi fost dacă introducea romanul lui Dickens ca pe unul dintre personaje? Nu, asta n-avea sens, sau mai degrabă nu era important dacă folosea în textul lui cărți reale sau imaginare. Sau ar fi putut s-o facă în joacă, ca o farsă, o tachinare postmodernistă care nu avea legătură cu subiectul cărții. Iar website-ul cu referate putea să-și aibă și el rolul său, dacă... Asta îi dădu o idee nouă. Conceptul lui inițial fusese că atât cărțile-mesaj, cât și cărțile-zgomot sunt în întregime premeditate de autorii lor. Ce-ar fi fost însă ca toate cărțile-zgomot, cele care încearcă să abată atenția cititorului de la mesajul conținut în celelalte cărți, să fi fost generate cu toate de o unică persoană, anonimă și misterioasă? Persoana asta inventase o mașină în stare să genereze un număr aproape infinit de texte literare – de ce numai literare, în fond? Poate și științifice –, odată ce-i furnizai un subiect, un stil și poate alți câțiva parametri de importanță secundară. Ea ar fi fost numită... cum să-i zică? Poate „psihograf“? O imagine se formase deja în mintea lui Damian – fără îndoială, influențată de romanele steampunk pe care le citise: un personaj gras (nu era clar de ce trebuia să fie gras, dar dacă asta era imaginea, n-aveai ce face), cu ochi mici, porcini, îmbrăcat într-o redingotă decolorată, așezat în fața unui dispozitiv voluminos, înzestrat cu multe butoane, ca o mașină de scris de la sfârșitul secolului al XIX-lea, tot numai piele și alamă și neapărat două-trei cadrane din sticlă groasă. Numele său era Operatorul, iar funcția sa avea să varieze la nesfârșit rețeta cărților generate și să furnizeze putere dispozitivului, învârtind dintr-o manivelă cu mânerul lustruit de atâta uz. Tot în acea clipă, lui Damian îi deveni foarte clar că numele protagonistului său, polițistul care, urmând firul unei crime, avea în final să dea de urma Operatorului, trebuia să fie Laszlo.

Creierul lui Damian vuia, lucrând la capacitate maximă. Iubea starea aceasta de efervescență a ideilor. O stare miraculoasă și teribil de fragilă...

Odată generate, textele astea... da, trebuia un mecanism prin care textele să le fie implantate „autorilor“ lor. Implantarea ar fi putut să se desfășoare prin intermediul televizorului... dar cum să explici faptul că asta se întâmplă de multă, multă vreme? Nu, trebuia găsit un mecanism din afara tehnologiei moderne – de pildă, totul se putea petrece în timpul somnului. Operatorul putea avea, de fapt, o adevărată armată de colaboratori telepați. Te duci frumos la culcare, ca în orice seară, închizi ochii sperând să visezi că ai câștigat la loterie și, când colo, paf! Ca un Moș Crăciun, un telepat își dă drumul în jos pe hornul minții tale adormite și începe să-și scoată din sac cadourile: tu o să scrii un roman de moravuri, despre societatea românească postdecembristă. Uite care-i acțiunea cărții... Tu o să scrii în linia lui Isaac Asimov cu un dram de Haruki Murakami. Tu o să produci o parabolă despre devenirea umană, despre dorința de parvenire, despre noi tehnologii de producere a berii, situate în Orientul Îndepărtat sau în lumea crescătorilor de găini de Angora, sau în războiul american de secesiune.

Nu spusese Stephen King în cartea lui, „Misterul regelui. Despre scris“, că o carte, o povestire, sunt lucruri găsite, fosile îngropate adânc sub pământ, care doar așteaptă să fie dezgropate?

Te culci o persoană normală, numărându-ți oile imaginare, și te trezești cu o misiune clară. Parcă ai fi posedat. Mintea îți explodează. Vrei să spui lumii totul despre trista soartă a lui Hamlet, prințul Danemarcei, și te pui imediat pe scris. Planul ți-e clar; frazele țâșnesc din tine, se înlănțuie de parcă altcineva le-ar fi scris pentru tine, ha, ha. În realitate, tocmai ai fost cooptat în armata de marionete a Operatorului și tocmai ți-ai adus prima contribuție la obscurizarea (o fi și ăsta un cuvânt? să verifice cât de curând...) mesajului pe care alții se chinuie de milenii întregi să-l transmită inițiaților.[...]